Cum sa dai “ignore” oamenilor


Traim intro societate in care majoritatea evenimentelor, fie ele sociale, politice, medicale etc se hiperbolizeaza si ajung uneori la un grad maxim de gravitate, desi adevarul poate e altul. Astfel, cred ca multi dintre noi au ajuns sa subestimeze mult prea multe lucruri, doar pentru ca sunt inconjurati de exagerari.

Nu stiu daca asta e cauza sau daca egocentrismul fiecaruia dintre noi duce la asa ceva, insa observ din ce in ce mai mult in jur cum oamenii subestimeaza trairile altor persoane. De fiecare data cand ni se povesteste ceva, orice, si cand povestitorul pare vizibil afectat de acea istorisire, avem tendinta sa minimizam si sa dam sfaturi si sa spunem ca e usor si ca e un nimic. Cand eram mica si imi doream un anume lucru, iar neputinta de a-l avea imi genera tristete, cred, ai mei imi spuneau mereu ca ar trebui sa ma gandesc la copiii care nu au ce manca. Da, adevarat ca statistic vorbind si daca ar fi sa facem o gradare a suferintei, a lor era mult mai vitala, doar ca pentru mine era important si chiar nu ma ajuta cu nimic faptul ca altii sufera mai rau decat mine. Era gradul maxim de suferinta al experientei cu viata de pana atunci.

Observ in jur atitudinea de subestimare a trairilor in ceea ce priveste copiii. Replica standard e “Plange ca e copil si se prosteste” si putini sunt parintii care isi dau seama ca pentru acel copil, faptul ca nu are o jucarie, sau ca parintii l-au lasat la bunici e cumva suferinta lui maxima, ca mai mult nu experimenteaza si e echivalentul unei intamplari foarte triste pentru un adult.

De cele mai multe ori avem tendinta sa judecam trairile altora, sa le spunem ca sunt nimicuri si ca de fapt ei sunt incapabili sa treaca peste un moment, ca nu vor si ca in realitate e incredibil de simplu. Oare ne intrebam vreodata ce e in acel om? Si nu ca ar trebui sa stim, dar mi se pare mie ca ar trebui sa-l lasam pe fiecare sa-si traiasca tristetea fara sa o analizam si sa o disecam, pentru ca fiecare are scara lui de tolerabilitate a suferintei, scara lui de “nu mai stiu” si “nu mai pot”. Suntem construiti diferit, intelegem diferit lucrurile din jur, ne raportam diferit la viata.

Am subestimat la randul meu, sau mai degraba am raportat situatia prin prisma trairilor mele de atunci si am concluzionat ca da, nu e mare lucru. M-am inselat.

Am fost subestimata. Mi s-a spus de mult prea multe ori ca nici nu are sens vreo bataie de cap, ca m-am incuiat undeva si nu vreau sa ies, ca de fapt e foarte simplu sa iesi. Am si clacat, tocmai pentru ca simteam cumva ca nimeni nu intelege si ca poate sunt eu prea slaba. Si cred ca atunci am inteles ca de fapt toti cei care spun ca e simplu se ascund poate. Nu poti sa spui unui om ca nu vrea sa iasa, ca nu ai de unde sa stii cat se lupta cu sine sa faca asta. Nu poti sa spui ca e simplu doar pentru ca tu, raportat obiectiv la situatie o vezi simpla. Nu poti sa razi cand un copil plange cu lacrimi de crocodil dupa mama si sa spui ca e copil, pentru ca el chiar sufera. La fel cum nu poti sa ignori cand cineva are incredere sa-ti spuna niste lucruri, pentru ca de fapt cere un mic ajutor.

Din pacate, cam toti suntem ocupati cu ganduri, sau daca nu, suntem ocupati sa le ignoram si prin urmare ignoram si ce e in jur. Si mi se pare uimitor ca de cele mai multe ori “ignoranta” vine de la oamenii care traiesc sau au trait aceleasi stari…

Amour – o lectie de cuplu


Nu stiu exact ce asteptari aveam de la Amour, in niciun caz ca ar fi o poveste siropoasa de dragoste. M-am dus la cinema cu sentimentul ca e ceva altceva si da, a fost.

Amour e un film despre dragoste, la prima vedere, dar mai degraba despre respect, neputinta, rusine, batranete, dupa ce il lasi sa se aseze in tine. E un film pe care sub nicio forma nu l-as vedea dupa 60 de ani si pe care nu l-as recomanda celor care au avut parinti sau bunici bolnavi.

Viata oamenilor pensionati trece lin, trece fara a mai tine cont ce zi e, fara a mai traversa iuresul zilnic, fara a mai pune memento sau a nota in agenda. Dupa ce ani de zile te-ai dedicat muzicii, ai dat din darul tau elevilor, nu iti mai ramane decat sa te linistesti si sa te retragi, sa te duci la concertele fostilor elevi si sa fii mandru de ce ai creat. Din pacate, dupa o anumita varsta, apare neprevazutul care strica toata armonia.

El si ea par un cuplu intelept, un cuplu care se sprijina si care este bazat pe o convietuire linistita. Copilul nu e cel mai apropiat de ei si asta poti sa interpretezi tu daca din cauza lor sau a lui. Eu am dedus ca ei pareau atat de uniti, incat ea nu a vrut sa le strice legatura si a preferat sa ia talentul de la ei si sa-si vada singura de drum, vizitandu-i din cand in cand. Vorbesc rece, isi povestesc la o cafea ce s-a mai intamplat si se pare ca si ea a fost la fel cu baiatul ei.

Ei se respecta reciproc. El ii tine haina sa se imbrace chiar si la 80 de ani, ii spune ca e “tres jolie” si ea ramane femeie indiferent de varsta.

Paralizia ei este incercarea lor. Rusine, timpul care nu mai este masurat in zile ale saptamani, in date calendaristice, ci trece pur si simplu. Ambitia, neputinta, promisiunea facuta, care nu va fi incalcata indiferent cat e de greu.

Rolul femeii in casa se transfera barbatului, care nu stie neaparat cum sa si-l insuseasca, dar o face pentru ea. E un chin, e dragoste, e respect, e umilinta. Sunt doi oameni care au ajuns la linistea dupa o viata de trait impreuna. Sunt simboluri, sunt lacrimi inhibate, e copilul care isi vrea parintii inapoi.

El o respecta pana la final, o respecta pana cand amandoi sunt indeajuns de puternici incat sa paraseasca impreuna casa in care au locuit o viata. Dupa dragoste, dupa pasiune impartasita, dupa durere, ei pleaca amandoi din casa care le-a daruit tot ceea ce i-a format ca si cuplu si o fac intrun mod minunat.

E un film de doua ore, in care te trec fiorii, in care iti dau lacrimile, in care in timp ce te stergi la coltul ochiului incerci sa-ti stapanesti zambetul. Doua camere si bucataria, cam atat. Fiecare secunda cu ei doi e frumoasa, e grea, iti provoaca zambet si tristete.

Daca ma gandesc cum am iesit de la film, nu as putea sa definesc starea. Era tristete amestecata cu liniste, cu agitatie, cu panica. Cred ca filmul asta iti spune cat de important e sa nu fii singur. Nu iubit, ci singur.

Metamorfoza culorilor


Mă gândesc de multe ori la evoluția mea de când l-am cunoscut pe el, sau de când el m-a cunoscut pe mine. Nici nu ştiu exact cum a fost.

M-a analizat câteva luni. Şi-a imaginat ce culori mi-ar pune, ce linii ar contura mai bine și pe care le-ar estompa. Când a văzut că are material de lucru, am devenit noua lui operă. Avea deja un tablou în lucru, însă eu eram o provocare mult mai mare. Asta l-a făcut să lucreze la două tablouri în același timp, eu fiind inspirația și cel care dă împlinirea, satisfacția, care îi hrănește sufletul.
În fiecare zi mă privește zîmbind. Adoarme greu, pentru că se gândește cu ce culori să înceapă și cum să-și pună amprenta. Uneori lucrează la celălat tablou, dar parcă e absent. Parcă încearcă să amestece culorile mult prea repede, pentru că mintea lui e la mine, schița lui în creion, schița pe care a găsit-o din întâmplare și care l-a captivat.
Când nu sunt în fața lui, pe chevalet, pictează cu acrilice, să se usuce repede, să nu piardă timp. În fiecare dimineață parcă îi luminez ziua, până seara tarziu, când știe că trebuie să continuie cealaltă lucrare, sau măcar sa o întrețină.
Trebuie să recunosc că mă simt minunat. Mi se pare că are cele mai frumoase culori din lume pentru mine. Le îmbină perfect, se unduiesc una în cealaltă, formând o uniune perfectă. Mă pictează în ulei, cu cele mai bune culori și pensule. Doar că de fiecare data trebuie să aștept mult să se usuce culorile. Nu pot nici măcar să mă întorc să vad ceilalți colegi de atelier și nici el nu mă mișcă.
Locul meu e la geam, astfel încât dimineața soarele să mă mângâie cu razele lui, iar seara să pot să văd luna. Mă muta după lună și uneori, dacă își face curaj să lase celălalt tablou să aștepte, stă cu mine mai mult și îmi povestește despre constelații. Artist, ce să-i faci?!
Nu își dă seama că deși simt toată dedicația din lume, cum rar poate simți un tablou, mă întreb totuși de ce nu mă ia și pe mine acasă, să-și petreacă tot timpul din lume cu mine.
Oricum, în fiecare zi când vine să mă vadă și să mai creeze un punctuleț de culoare, îmi promite că mă va duce la cele mai de seama expoziții și voi fi mândria lui. Că vom merge împreună prin Europa și vom trăi experiențe minunate: el cu mine și atât.
Azi a venit puțin trist, abătut, dar parcă și eliberat. Celălalt tablou a fost vândut la o licitație, chiar dacă reușise sa-l strice în ultima perioadă, pentru că a stat cu gândul la mine. Era întunecat, dar a fost cumpărat. Nu pot să exprim ce simt. Parcă toate culorile din mine vor să iasă. Roșul puternic pe care l-a pus acum o lună a înnebunit și se tot zbate în colțul lui. Curcubeul vrea să ocupe toată pânza, deși i-am explicat că nu trebuie să fie egoist. Mă întristez pentru seamănul meu, pentru el, că nu mai are tabloul la care a pictat câțiva ani, dar acum nu voi mai fi singur cu soarele, luna si stelele. Vom fi împreună și acum mă va picta oriunde, nu doar în atelier.
Ei bine, artiștii nu au mereu consecvența pe care o credem noi, tablourile.
Nu, nu vrea să mă ia cu el. Uneori face efortul ăsta, doar pentru că știe că mi-a promis, doar ca acum nu mai am aceleași culori. Mă lasă în câte un colț de cameră, mă pune cu fața spre el și se duce să admire tablourile altor artiști. Parcă vrea să mă pedepsească pentru ceva. Găsește în orice alt tablou ceva mai frumos: frunzele i se par mai conturate, norii mai pufoși, curcubeele mai pline de viață, zâmbetele oamenilor mai sincere. Și totuși…ce vină am eu?! El m-a pictat, el a pus culorile și el mi-a promis expozițiile.
Astăzi mi-a facut o surpriză. Când am văzut că vine cu pensulele și paleta la mine am început să scot toata umezeala din pânză, în așa fel încât să stralucească toate culorile. Mă gândeam că și-a revenit și că mai vrea să pună un ton. Da, a vrut să pună un ton. A început să lucreze din nou la mine.
Sunt din nou în atelier, cu spatele la geam, să nu mai bată soarele și luna. La mine vine rar, pentru că a găsit schițe întrun stadiu mai avansat decât eram eu când m-a găsit. La ele nu lucrează, pentru că i se par minunate așa cum sunt. Le schimba tonurile uneori, doar pentru a sta în preajma lor si a le admira. Când vine la mine, tot ceea ce face e sa imi amestece culorile cu negru. Foloseste pensula cea mai proasta pe care o are, cea din plastic, cumpărată de la libraria de la coltul străzii. Pune pe paletă negru. Pune apa pe pânză, să înmoaie culoarea și le amestecă. Foarte rar ăși dă seama de ceea ce face și îi pare rău. Atunci mai ia puțină culoare și o pune peste negru.

Sunt blocat in atelierul propriului meu creator. Nu vreau sa plec de lângă el și se pare că nici el nu vrea să renunțe la mine. Nu știu care pe care se transformă. Poate că timpul și gelozia mi-au afectat pânza și culorile. Cert e ca eu devin un tablou morbid în fiecare zi și el un creator malefic

Simplitate


Ganduri, amintiri, intrebari, constiinta, instinct, alunecare, cugetare, bucurie, puritate, tristete. Le aduni pe toate si nu stii daca sa zambesti sau sa te lasi purtat de ele. Te bucuri de o frunza si tot ea iti provoaca tristete. Te bucuri de un sunet, dar el iti aduce neliniste. Faci lucruri fara vreun scop, doar pentru ca simti ca le poti face si pentru ca te incarca pozitiv. Nu vrei nimic, vrei doar liniste. Vrei doar ca toamna sa se aseze lin, frigul sa vina incet si tu sa te asezi usor, pe banca de sub felinar.

Primul imn impreuna cu 53 000 de alte voci


Uite ca a venit si ziua in care sa merg la meci. Da, am fost! Imi doream mult sa merg pe stadion si s-a ivit ca din senin ocazia, fix in ziua meciului Romania – Olanda. Circumstantele au facut sa merg la meci ca o…doamna :). Auzisem ceva povesti chiar si de la meciurile in care joaca nationala si am vazut la intrare ceva oameni dubiosi, dar m-am gandit ca poate tinuta ma va ajuta sa nu imi iau vreun pumn (la un moment dat ma gandeam ca poate asta chiar ma va “ajuta” sa il iau :D).
Am ajuns la locurile noastre (sau asa credeam noi) si asteptam cu nerabdare sa inceapa meciul. Nu cred ca pot sa descriu in cuvinte cum e sa vezi 53 000 de oameni care flutura steagul Romaniei si canta imnul. Nu sunt mare iubitoare de Romania, nici haterita, sa spunem ca o accept, dar acel moment a fost epic. Mi-am spus in gand ca e bun si fotbalul asta la ceva: orice suporter, fie ca e mare om de afaceri sau golan de cartier, stie imnul. Ei bine da, toti cantau si stiau si e superb sa vezi un stadion plin de steaguri si de oameni care sunt mandri ca sunt romani, chiar si pentru 1 minut.
Dupa 10 minute, suntem mutati de pe locuri, pentru ca aparent gresisem randul :D. Ne ducem sa ne revendicam locurile, care erau ocupate de alti novici in ale Stadionului National si acolo mi se spune (conform tinutei) ca nu sunt la teatru sa stau pe locul meu, sunt pe stadion. Drept urmare, incep si eu sa vorbesc asa cum se face pe stadion si indivizii pleaca boscorodind.
Noile locuri erau langa o familie (sotia statea langa mine) si in fata aveam o alta familie, cu o fetita in jur de 12 ani. Primul soc: fetita din fata avea o papusica imbracata in culorile Olandei si facea vodoo. Al doilea soc: dupa ce portarul olandez se joaca cu nervii nostri de cateva ori, aud in urechea stanga, dinspre femeia care ma si intrebam ce cauta la meci la cat de pasiva e, un “fututi mortii matii!”. Ma intorc, ma uit mirata, sunt socata ca are voce, dar apoi imi vine sa o felicit ca e un suporter adevarat. Stia barbaso de ce a luat-o la meci 😀
Ei bine si acum despre meci. E uimitor sa te uiti la cat de multa psihologie poate fi pe un teren de fotbal. Ai nostrii..ca brazii :). S-au vazut intr-o padure de brazi si au decis ca nu e nevoie sa iasa in evidenta, ca nu ii dovedesc o adunatura de pini. Pinii, s-au vazut intr-o padure de brazi si au decis ca trebuie sa arate ca si ei pot si ca sunt chiar mai falnici si mai frumosi. Prin urmare unii au castigat prin aroganta, organizare si tactica, iar ceilalti au pierdut tot din aroganta, dezorganizare si aplicarea binecunoscutului vers: “taranul e pe camp”.
Nu sunt eu mare experta in fotbal, nu judec arbitrajul corect sau nu, doar ca tare ciobani mai suntem in toate privintele si tare mult mai trebuie sa invatam cand vine vorba de a juca pe bune, nu ca pe terenul din curtea scolii, cand ii mai dam unuia un pumn, il mai tragem de tricou sa se dea la o parte sau ii mai spunem “Da-te ba ca e mingea mea!”.
Oamenii: de toate felurile. Galeriile erau bine asezate si uimitor, acum erau un tot. Nu conta cu ce club tin, cantau toti si faceau spectacol, doar doar or vrea si ai nostri sa se incurajeze si sa joace cu cap, nu din instinct.
Da, mai vreau la meci si da, e o experienta minunata, mai ales cand joaca nationala 🙂

Citeste pentru doi sau cum sa vorbesti cu bunicul :)


Asistenta intra in salon si il intreaba pe batranul ce statea concentrat in patul din mijloc daca vrea sa ii citesc. El se uita la mine morocanos si ma intreaba autoritar:

– ce vrei sa-mi citesti?

– o carte

– care e actiunea?

Eu ma gandesc pentru cateva secunde ce as putea sa raspund. Cum sa formulez sa inteleaga?

– e despre un copil care e in spital si e ingrijit de o asistenta vesela

– nu, nu vreau!

Langa fereastra, un batran cu o vesta din piele de oaie se ridica de cum intram in camera si se aseaza pe marginea patului, ca un copil nerabdator.

– vreti sa va citeasca domnisoara?

– da, vreau!

Ma asez pe scaun langa patul lui. El se da mai aproape de mine si ma priveste.

– eu sunt din Botosani, da m-am mutat aici. Nu mai stau decat pana joi. Joi plec ca vine baiatul meu sa ma ia. Nu e de mine aici, aici e spital, nu azil. Toti sunt bolnavi.

– pai si dumneavoastra nu sunteti bolnav?

– nu, eu sunt sanatos. Am 87 de ani si mi-am facut si o procedura de intinerire.

– cum adica?

– adica un proces prin care mi s-a luat grasimea de pe vasele de sange sa circule sangele mai rapid. Stii, cu cat imbatranesti, cu atat sangele circula mai greu, pana nu mai circula de tot si mori.

– pai asta e fluxul normal. Tuturor ni se intampla asta, dumneavoastra ati pacalit natura, ii spun zambind.

– da, da eu am descoperit cum sa intineresti. Stii unde e omul ala cu brevetarea inventiilor?

– nu, nu stiu.

– pai daca esti de pe aici, poate il cunosti.

– nu, imi pare rau.

– stiu eu unde e, spune domnul din mijloc.

– unde?

– pe strada Ghica, langa Camera de Comert.

Domnul cu inventiile ramane ingandurat, pentru ca probabil habar nu avea despre ce vorbeste, iar celalat domn este fericit ca l-a pacalit, pentru ca habar nu are unde e de fapt.

– cand ies de aici, nepotul meu a spus ca il cunoaste si ma duc sa predau.

– ce sa predati?

– toate descoperirile mele. Trebuie sa plec de aici sa le spun de ce mor gainile. Ei cred ca mor de la ploaie da trebuei sa le spun ce sa faca sa nu mai moara. Da nu mai am mult, 3 zile.

– da de ce ati venit aici?

– pai de la Botosani m-am mutat la Bacau, mi-a luat baiatul casa. Da era bolnava casa aia, au murit 3 oameni in ea. Ramaneau paralizati si eu i-am spus baiatului ca nu mai stau in ea si m-a intrebat daca vreau la Botosani sau la Bucuresti si am zis la Bucuresti, sa predau si inventiile.

– si nepoti aveti?

– da, am. Si baiatul baiatului meu are un copil mic.

Dintr-o data i se lumineaza ochii, ii apare zambetul si devine jovial.

– are un baietel mic, de un an si merge asa tinandu-se de lucruri si alearga.

– si nepotul de ce nu sta cu dumneavoastra?

– pai nu, ca el e ocupat, e om de afaceri. Are acum o filipineza care sta cu copilul, da nu o sa stea mult si eu am zis ca vin aici sa-i ajut cu copilul. Eu credeam ca vin la azil, da asta e spital, nu azil. Mai am putin si ies la libertate.

– ce profesie ati avut?

– am fost maistru mecanic auto. Un maistru mecanic auto foarte bun. I-am ajutat si pe aia de la Brasov, care faceau motoare. Cand au venit la mine si le-am spus ca nu am avut niciun motor casat nu le-a venit sa creada.

– pai si joi unde va duceti?

– nu stiu, imi caut sa stau undeva. Imi cumpar o garsoniera.

– da stiti ca sunt scumpe, nu?

– cat sa fie? cat e o grasoniera.

– pai 40 000 de euro.

– da, nu am atat. Da poate gasesc ceva. Daca nu, ma intorc la Botosani. Am o fata acolo. Mi-a zis de acum 10 ani ca ea vrea sa stau cu ea si nici acum nu s-a maritat, ca m-am interesat.

Domnul din mijloc se uita din cand in cand la noi si imi facea semne cum ca celalat vorbeste prostii.

– dumneavoastra ce profesie ati avut?

– cadavru didactic

– cadravru didactic? il intreb eu zambind, in timp ce el se uita la show-ul politic de pe Antena 3

– da.

– si ce ati predat?

– economie si relatii internationale

– la ASE?

– si acolo, raspunse el, enumerandu-mi apoi vreo 7 facultati la care a predat de-a lungul anilor.

– si tineti cu USL daca va uitati pe Antena 3, nu?

– da, tin cu USL, ca nu mai e niciun partid comunist.

– da tu ai venit aici sa gasesti vreun domn? ma intreaba domnul din patul de la geam

– nu, am venit sa fac voluntariat, raspund eu cu zambetul pe buze, uimita de intrebarea lui. Probabil se gandea ca as fi o partida buna, am unde sa stau, stau in Bucuresti si pot sa-l ajut sa gaseasca brevetarul 🙂

Dintr-o data si-a adus aminte de copilarie si de mosieri din sat, care aveau cai multi si iti dadeai seama cat de bogat e, in functie de cati cai avea la caruta.

Asta e pe scurt experienta mea de la Citeste pentru doi, campanie initiata de Booktopia, careia  vreau sa-i multumesc pentru experienta acestei campanii 🙂

Cu ce am ramas eu de aici? Cu sentimentul ca este atat de trist sa fii singur la batranete, ca sunt oameni care isi privesc viata si se intreaba cum de acum sunt acolo. Acolo intr-o camera cu trei paturi si cu oameni de cultura diferita, de statut social diferit sau cu asistente nervoase, desi e un azil privat.

Un singur gand iti da speranta. Ca esti nemuritor, ca esti inca tanar si ca vrei sa stie lumea ce ai inventat tu. Nu dai vina pe copii, nu vorbesti urat despre ei, pentru ca ei sunt foarte ocupati si nu au timp de tine, da nu-i nimic, ca joi e ultima zi 🙂

Tot in aceasta campanie am fost si la un centru de zi sa citesc unor copii. De la ce ma asteptam, pana la ce a fost de fapt e distanta destul de mare, dar nu in sensul negativ. Copiii aia mi-au dat speranta ca totusi sunt locuri in care se face ceva pentru cei defavorizati, ca exista o speranta si ca simplul fapt ca sunt oameni care vin sa lucreze cu ei pentru teme sau alte activitati, ii face sa devina niste oameni mai frumosi. Nu oricine face un astfel de voluntariat si cine face inseamna ca are ce sa le ofere acelor copii.

Da, e un lucru de facut, da e greu sa il faci dar merita. Pe langa tristetea aia despre care imi vorbeau toti, am gasit si multa veselie, optimism si priviri calde.

Poti sa nu le oferi nimic, sau poti sa le oferi o ora de companie sau citit, o ora de bucurie.

Ice Age vs Ghinda


Animatiile sunt de multi considerate filme pentru copii.  Copii sau nu, chiar daca povestile sunt deja cunoscute de catre toti, mie mi se par o lectie foarte buna pentru adulti.

Trecem prin viata si uitam elemente de baza ale formarii noastre ca oameni, principii importante ale prieteniei si ale dragostei fata de oameni.

De curand am vazut Madagascar si Ice Age, noile mari animatii ale anului. Povesti deja cunoscute, personaje deja faimoase fac acele minute minunate.

Ghinda este cred motivul principal al filmului. Scrat nu are nicio legatura cu filmul, nu interactioneaza in niciun fel cu lumea celorlalte personaje, ci e cumva paralel cu toata povestea. Grija lui suprema este sa aiba grija de ghinda, sa nu o piarda si si-ar da si viata sa o recupereze. Nimic nu e mai important pentru el decat sa detina controlul si daca e posibil, sa aiba cat mai multe ghinde. E cumva omul care isi alearga sufletul, care cauta fericirea, pentru care nu mai conteaza nimic altceva decat sa tina strans in brate fructul. E cumva in cautarea scopului sau in viata, iar atunci cand “il pierde” devinde disperat sa il gaseasca.

Cred eu ca Scart este in paralel cu celelalte personaje pentru ca sunt cumva cele doua lumi in care suntem fiecare dintre noi.

Lumea animalelor, in care prietenii sunt mereu acolo cand ai nevoie (nu neaparat adevarat, dar ideal), in care facem greseli in ceea ce ii priveste pe cei din jur, ne dam mari doar pentru a impresiona, pierzand astfel sentimentele cu adevarat importante.

Lumea in care cei pe care ii ignoram ne pot da o lectie si pot fi cei care ne salveaza, chiar daca par mici si insignifianti.

Lumea in care nu trebuie niciodata sa subestimezi puterile cuiva sau capabilitatea de a se descurca in situatii grele, in care cel mic nu e si lipsit de forta si ambitie si il poate dobori pe cel mare, dar prea ingamfat si sigur pe puterile care nici macar nu i se datoreaza lui. Aici cumva ajungem la povestea care spune ca in spatele celor importanti, sta o intreaga armata care trudeste pentru a il face important.

Lumea in care parintii uita uneori ca au niste copii mari si le subimineaza capacitatile, in care ei sunt mandri si constientizeaza ca “investitia” pe care au facut-o de-a lungul anilor a dat roade.

Lumea in care indiferent de obiceiuri, personalitate si gesturi, toti suntem aceeasi specie si trebuie sa ne sprijinim unii pe ceilalti si sa ne acceptam, in care poti invata de la celelalte specii lucruri folositoare si te poti adapta foarte usor.

Lumea care spune sa nu iti uiti niciodata prietenii, sa nu uiti de unde ai plecat indiferent unde ajungi, sa nu uiti ca in orice suflet rau e ascuns unul frumos, in care binele invinge raul. In filmele astea, mereu binele este un team player, in timp ce raul ramane mereu singur. Chiar asa e si in viata si e important sa-ti gasesti propria echipa pentru a invinge piticul ala mic si rau care te sacaie uneori. E cumva lupta unul la multi, doar ca e in noi, in fiecare.

Pe langa toata aceasta lume complexa, bazata pe prietenii, pe bine si pe rau, pe solidaritate, dragoste, pe spirit de echipa si personaje joviale, apare ghinda.

Suntem mult prea coplesiti de a gasi fericirea, de a cauta adevarul absolut si dragostea adevarata, incat uitam de noi. Ne chinuim continuu, in timp ce traim toate celelalte lectii, pentru a gasi ceva ce vom pierde apoi, pentru ca suntem prea avari. Drept urmare, cand gasim paradisul ghindelor, locul in care incetam sa ne mai agitam, in care am putea fi linistiti, calmi, in care ne-am opri din toata goana asta, alegem sa il scufundam. And here we go again to chasing…

Foarte bine gandit filmul, foarte plin de intelesuri, de sentimente si lectii pentru oricine. Da, stim deja ca spiritul de echipa e important, ca binele invinge raul, ca nu trebuie sa-ti abandonezi niciodata un prieten pentru o iluzie, ca parintii vor doar sa ne protejeze, dar e bine sa ni se aduca aminte din cand in cand.

Previous Older Entries