Ce ne spunem cand nu ne vorbim
09 Nov 2011 2 Comments
In seara asta am fost la “Ce ne spunem cand nu ne vorbim” – adica piesa de teatru contemporan.
Aveam asteptari mari, imi doream sa o vad de mult timp si mereu se epuizau biletele. S-a intamplat sa gasim pana la urma, prin urmare, am mers.
Numele piesei ar sugera ceva profund, ceva mai departe de vorbe, care ajunge la suflet si il diseca. Am pretentia de la mine ca dintr-o piesa de teatru inteleg mai mult decat replici, ca vad cumva in spatele lor si gasesc un sens si o interpetare pentru ele.
Piesa este despre inselat. Despre ipostaze de culpuri si strategiile de a insela (a lui si a ei). Mi s-a parut ca subiectul a fost tratat atat de simplist, atat de bazat pe clisee, atat de…fara suflet. La mine a rezonat cumva altfel, din diverse motive si poate din cauza asta lejeritatea si isteriile care erau prezentate mi s-au parut putin banale si insolide.
Nu s-au inventat inca lanturi pentru suflet – Perfect de acord! Si totusi in aceasta situatie, cu aceasta replica, mi se prezinta mesaje nerd catre amanta, convorbiri libidinoase si bune de vrajit o pustoaica naiva. Nimic legat de suflet, ci mai degraba de sex sau ca facand parte din manualul de “Cum sa agati”.
Cristi Iacob, in momentul cu pubicul din piesa, ne povesteste despre cat de idiot si stupid e sa spui “Vreau sa stiu daca ma inseli”. De ce e idiot? Ca iti ceri dreptul sa stii? Ca iti doresti sa nu fii mintit? E ca un examen…vreau sa-mi spui daca am trecut sau nu, numai ca la examen nu mai e asa de aberant sa vrei sa fii “informat”. El imi spune ca niciodata nu ne uitam in oglinda cand suntem inselati, ca mereu intrebam cu ce e celalat/cealalta mai bun/a. Stii tu ca niciodata? Stii tu ca nu ne scade dramatic self-esteemul si ca nu ne punem zeci de intrebari despre noi? Si ca apoi dureaza ani sa ne dam seama ca poate nu a fost sa fie, ca poate nu eram compatibili. Iar asta poate fi nu de la inselat, ci si de la un flirt.
Intr-o relatie nu dai totul – ba da, draga Cristi, dai. Dai si daca iti face bine si daca nu. Dai pana ajungi sa te spargi de tot, pana nu mai exista bucatica sa se multiplice si atunci incepi sa-ti aduni cioburile si da, nu mai dai, ca nu mai ai ce. Poate ca asta e dragostea sincera, poate ca asta e dragostea orbeasca, poate ca asta e dragostea.
Sufletul nu este o guma de mestecat, nu se intinde, nu se rupe si nu se da din gura in gura. – eh…da uite ca asta facem cand inselam. Sau altfel spus, daca sufletul celui de langa noi ar fi o guma de mestecat, il mestecam cat ni se pare ca are gust si apoi il aruncam pe jos, il lasam sa fie calcat de pietoni, sa se lipeasca de asfalt, sa fie racait de cei care fac curat si noi luam alta guma, cu gust proaspat.
Inselam pentru ca nu gasim ce vrem la cel de langa noi - Oare?! Poate ca da, poate ca nu. Dar cand am “luat” ce avem langa noi, era ceea ce ne trebuie, nu? Ne-am gandit vreodata ca nu mai e in tipare din cauza noastra? Din cauza ca suntem niste mofturosi si ca nu stim sa apreciem?
Nu avem curaj sa-i spunem ca inselam? Nu avem curaj sa-i spunem ca nu mai suntem fericiti? – Da, nu avem. Cred ca atunci cand inseli e o lupta a ta cu tine. Incerci sa-ti dai seama daca chiar nu mai ai ce-ti trebuie, incerci sa-ti dai seama ce-ti trebuie de fapt si te apuci sa sapi, sa te cunosti. Te simtit vinovat, dar simti ca ai si dreptul la fericire. Dar oare amantul/amanta e fericirea? Daca nu e ceea ce ai nevoie si iti dai seama de asta cand e prea tarziu? Daca o sa ajungi tot acolo? Daca nu ai cum sa-ti definesti propria fericire si nu ai cum sa-ti tii viata in balanta? Uite de asta nu avem curaj, pentru ca e un intreg proces. Si mai ales pentru ca povestile din piesa au fost atat de…seci, atat de “de cartier”, lipsite de esenta si suflet si sentimente.
Am plecat deprimata de la piesa. Nu ca nu mi-a spus nimic, dar m-a dus intr-o parte in care nu voiam sa fiu. De obicei de la teatru plec ori incarcata si cu stare de bine, ori indiferenta…dar ca azi nu cred ca am plecat niciodata. Erau momente cand aveau replici spirituale, dar mie imi venea sa plang.
Ce ne spunem cand nu ne vorbim? – Pai nimic nu ne spunem, asta am inteles eu din piesa asta. Sau ne spunem ca ne place sa ne distram cu mesaje pe telefoane si sa ne ascundem sau sa mintim. Nu suntem sinceri pentru ca suntem lasi – Asta e ce am putut eu sa iau din piesa si nu asta inteleg eu de la relatii si dragoste si o sa vreau sa traies inca pe norisorul meu unde exista ceva, cumva, undeva….
Amintire de toamna
02 Nov 2011 Leave a Comment
In seara asta, toamna mirosea a culori. Am inspirat adanc, m-am intrebat a ce miroase si am simtit culoarea.
Fiecare anotimp are specificul lui, de fiecare data cand vine toamna, ceva se schimba, viata ti-a luat de-a lungul anului o intorsatura neasteptata si primesti toamna parca innoit. Poate asta e si semnificatia hainelor noi pe care ni le cumparau parintii cand incepeam scoala. Chiar! Oare de ce scoala incepe toamna? Poate asta e motivul. Ne schimbam odata cu natura, devenim mai buni, mai rai, mai sensibili, mai vulnerabili…
Copacul isi alunga frunzele toamna si primavara isi aduce altele noi, pure. Nu am putea si noi sa facem la fel cu amintirile? Sa le lasam sa cada toamna, sa ne vindecam ranile iarna si sa facem loc pentru altele, primavara, sau aceleasi, dar curate. Oricum, avem zacusca si muraturi pana in martie si dupa ce golim borcanele, punem amintirile in ele.
Copilaria privita de sus
10 Aug 2011 1 Comment
Copilaria e importanta in dezvoltarea noastra ca oameni. Asta se stie. O citim in carti de psihologie, o descoperim pe parcursul vietii. Influenteaza atat de multe lucruri din viata de adult, contureaza personalitati, intareste calitati si stimuleaza sistemul de autoaparare…sau nu.
Faptul ca de la 3 ani jumate am stat singura acasa nu mi s-a parut iesit din comun, pana nu am intalnit mirare la oamenii din jur. Clar nu sunt singura care a facut asta, clar nu reprosez nimic parintilor, pentru ca nu aveau de ales, insa acum imi dau seama ca a contat. Terminam gradinita la 12, veneam impreuna cu Doamna Pasica acasa si apoi ramaneam singura pana la 4 jumate. Mancam, o sunam pe mama in continuu sa-i spun ca e o furnica in bucatarie, ca am inchis usa si nu mai intru, ca e un paianjen in cutia mea secreta de sub pat si am pus un prosop la usa sa nu cumva sa iasa si apoi ma urcam in varful patului, stateam cu urechile ciulite pentru ca scartaia sifonierul si verificam umbrele imaginare de pe hol, iar cand erau prea insistente, inchideam usa, sa nu ma mai deranjeze.
Cand am inceput scoala, nu am facut niciodata temele cu ai mei. Cand veneau ei de la serviciu eu aveam deja ghiozdanul facut pentru a doua zi. Eram deja cu somnul de pranz pontat si desenele de pe RTL vazute.
Cand ma gandesc la anii copilariei, simt liniste, in niciun caz teama, frica sau nesiguranta. Imi dau seama acum ca au fost extrem de importanti pentru mine. Mi-au influentat viata atat negativ, cat si pozitiv. Nu mi-e urat noaptea, nu mi-e frica sa merg sau sa stau singura undeva, stiu sa ma descurc singura, cum poate e si normal…de fapt sigur e normal 
. Nu-mi place sa ma simt dadacita, sa ma simt slaba sau sa fiu tratata asa. Exista si cealalta parte a paharului, in care apare saturatia de a ma descurca singura, in care apare moftul de a nu ma descurca, simpla impresie ca e interesant sa fii perceput fara aparare si neputincios.
Uite poate de asta devine frustrant pentru unii ca nu am nevoie de protectie, dadaceala…decat daca vreau sau sunt in partea de jos a parabolei. Ma simt cumva ca un rau care isi schimba debitul in functie de cantitatea de precipitatii.
Poate de asta de ceva timp ma gandesc serios daca vreau sau nu copii. Mi se pare o responsabilitate atat de mare, mi se pare ca trebuie sa fii atat de destept incat sa-i cresti exact cum trebuie, sa nu le formezi niciun drum gresit sau anormal. Pe de alta parte, ma gandesc intens care e de fapt normalul. Cine il defineste? Nu ma consider anormala, nu imi dramatizez copilaria, pentru ca a fost frumoasa, insa conteaza atat de multe cand esti copil, incat eu nu ma simt in stare multi ani de acum incolo sa conturez un adult din copilul meu, ori asta incepe din primii ani.
Eu si piticii mei
30 Jun 2011 Leave a Comment
Am calatorit mult printre gandurile mele, am facut popasuri, am campat, am stat la pensiune, am facut trasee montane, am vazut marea, am zburat deasupra norilor si totul parea diferit. Gandurile sunt niste pitici…sunt multi si trebuie sa ii alung si sa nu mai vorbesc cu ei. Sunt multi, sunt mici si se strecoara cand nici nu te astepti. Am impresia uneori ca ma asteapta la cotitura si apar si-mi striga “Bau!!”…Uneori ma sperii, alteori ma ingrozesc. Uneori zambesc, alteori tresar. Depinde de pitic: daca e mic si indesat, daca are un zambet larg si linistitor, daca are fata de drac, daca ma gadila si ma face sa rad.
Cel mai des ma gandesc ca nu am nevoie de pitici, ca mai bine traiesc asa, fara ei. Dar ce te faci ca ei nu vin cand ai tu nevoie de ei, ci cand vor ei?!…asa ca…trebuie sa invatam sa impartim acelasi spatiu. Sau mai bine spus…eu trebuie sa invat sa traiesc alaturi de ei…nu am nicio sansa sa-i fac pe ei sa cedeze…ei vin asa cum vor, cand vor si nu le pasa. Eu in schimb, trebuie sa ii ignor uneori, sa ii subestimez si sa nu imi pese ca exista.
E greu si cu piticii astia, mai ales cand sunt multi ….dar sunt simpatici uneori 
Doi. Noi doi
03 May 2011 Leave a Comment
Ma joc cu sufletul. Da, el e sufletul meu si imi place sa-i ofer zilnic noi provocari si noi situatii de infruntat sau, de ce nu, de admirat.
Il iau in fiecare zi si il duc la joaca. Uneori cade, se juleste in genunchi si atunci plange. Cu lacrimi putine sau in hohote, depinde de cat de frumos e jocul, de cat de soare e afara sau cat de grijulie sunt cu el dupa cazatura.
Daca isi rupe o mana sau un picior, sta cu e in ghips si apoi..e aproape ca noua. Are mici recidive, dar se poarta cum nici ca se poate mai curajos.
Cel mai mult ii place sa ii povestesc ca ne plimbam cu barca pe mare. Si ii spun ca trecem prin furtuni, ca sunt tunete si fulgere si ne luptam sa ramanem in barca. Dupa ce ne-am straduit mult, ploaia se opreste si apare un cer senin senin, cu luna care ne vegheaza si cu stele multe multe. Si ii arat constelatiile.Si ma uimeste ca de fiecare data cand ii povestesc ceva, parca a intrat in poveste, parca nu mai e in lumea asta si simte tot. Si il vad cum se lupta sa treaca de furtuna si apoi il vad relaxat, incantat de toate stelele si in siguranta sub privirea lunii.
El e agitat mereu si mereu i-am zis ca o sa ma apuc sa-i dau pastile daca nu se potoleste. Dar parca exact in momentele astea se potoleste si imi zambeste, incat…nu mai pot sa-i spun nimic.
Si uite asa, in fiecare zi stau alaturi de el, ne bucuram, radem , plangem, iubim. Eu si El, Sufletul meu…
Let’s do it ,Romania, everyday!
30 Apr 2011 Leave a Comment
O zi cu soare si conjunctura ca eu sa fiu in parcul de la Eroilor sa-mi plimb nepotelul. Ce sa facem? Cu ce sa ne jucam? Hai sa ne uitam la pustii care se dau cu placa si bicicletele pe terenul special amenajat pentru ei in parc.
Sincer, am ramas acolo pentru fascinatia pe care o vedeam in ochii lui Mihnea cand ii vedea si, recunosc, pentru ca era un mijloc bun sa-l tin ocupat, tinand cont ca altceva nu prea era de facut in zona. Nu cred ca e cazul sa mentionez limbajul lor de adolescenti si gesturile care pe mine m-au dezamagit destul de tare, dar poate am crescut eu si nu mai stiu cum era la varsta lor.
Si cu toate astea, ideea postului e alta . Cum stateam si ma uitam la ei, dintr-o data am vazut un pusti care statea pe balustrada de la teren, bea dintr-o cutie de Pepsi si apoi a aruncat-o peste umar. Ghici unde?! Da, in iarba. In acel moment mi-au sarit in ochi si toate celelate sticle, cutii si ambalaje de langa terenul lor, care in mod evident, zic eu, erau tot ale lor. Puteau foarte bine sa mearga doi metri pana la unul din multele cosuri de gunoi din preajma si sa-si pastreze locul lor curat.
Atunci, eu am facut un pic pe viteaza, sau un pic mai mult, stiind riscurile la care ma expun, si am vorbit cu ei. Evident nu am avut cu cine, evident ca s-au simtit ca niste copii certati de profa de la scoala si au tinut-o cu replica “nu era a mea! jur ca nu era a mea!”. Am plecat, resemnata si totodata dezamagita de ei, de autoeducatia lor si de sentimentul lor ca locul ala li se cuvine si ca l-au meritat. Nu, nu l-au meritat si nici macar nu stiu sa-l aprecieze. Mai bine s-ar fi facut altceva cu banii investiti acolo.
A doua zi, plimbare in parc cu Mihnea. Un copac inflorit, cu crengile curgand la pamant, pline de floricele, care parca ademeneau oamenii sa faca poze acolo. Sot, sotie si fetita de 4-5 ani. Tatal trimite copilul la poza langa copac, iar primul gest al copilului: hartia mototolita din mana o arunca sub crengile copacului, pe iarba si apoi se aseaza de poza. M-am uitat si primul instinct a fost sa ma duc sa le spun parintilor sa-si invete copilul ca hartia se arunca la cosul de gunoi, nu sub copacul care ii ofera o poza frumoasa. Dar m-am oprit. De ce? Nu stiu. Poate nu am avut destul curaj, poate m-am gandit ca reactia mea va fi gresit interpretata.
Cert e ca mi-a parut rau si dupa aceste doua intamplari mi-am propus sa fac totusi ceva pentru tara in care traiesc si sa nu ma mai vait ca e mizerie si e urat. Pana la urma noi o facem sa fie asa. Nu spun ca eu nu am aruncat niciodata pe jos, nu spun ca sunt cetateanul model din punctul de vedere al curateniei. Spun doar ca fiecare dintre noi poate ajuta si fiecare dintre noi il poate trage de maneca pe cel care arunca pe jos si il poate educa. Si daca nu ar fi atatea cosuri de gunoi….
Ce voi face eu? De fiecare data cand voi vedea pe cineva ca arunca pe jos, voi lua gunoiul, il voi bate pe umar si ii voi spune ca a scapat ceva si poate e important, iar daca nu e important, sa-l arunce la cos . Si voi face asta cu zambetul pe buze si cu cea mai draguta si grijulie fata pe care o pot avea. Va indemn si pe voi sa faceti asta, cu riscul de a fi injurati de cateva ori, dar eu zic ca merita!
Oblomov sau o farama din noi
20 Mar 2011 Leave a Comment
Am citit despre Oblomov, ca ar fi un “tratat” despre sentimente, facandu-se referire la povestea de dragoste din carte/piesa, sau ca in Oblomov e tratata lenea. Ei bine, eu la Bulandra nu am vazut lene.
M-am dus la piesa cu ideea ca o sa vad un “elogiul al lenei” asa cum este prezentata piesa in descrierea de pe site-ul teatrului, insa..din primele 10 minute mi-am dat seama ca nu, nu e lene. Oblomov este personajul din noi. Fiecare avem un coltisor in viata unde suntem “oblomovisti”.
Ne spunem in fiecare zi ca de maine schimbam totul, ne facem curaj in fiecare secunda ca o sa apara ceva care o sa ne duca intr-o alta lume, intr-o alta viata si care o sa ne transforme. Totusi, atunci cand apare o ocazie, atunci cand apare un “inger” care sa ne salveze, ii spunem “Nu te apropia! Nu te apropia! Vii de afara, din frig”, spunandu-i de fapt ca ne raneste cu lumea lui frumoasa, ca ne e frica sa facem schimbarea, ca suntem speriati de aripile lui albe si pline de speranta si ca stim ca frumosul dureaza putin si ca oricum ne-am obisnuit cu ce avem acum.
Ne gandim cum ar fi sa ne salvam totusi, sa iesim din cusca, sa ne agatam de farama de speranta, dar refuzam acest gand si atunci el pleaca.
Apoi apare latura noastra ganditoare, boema si plina de fantezii, plina de vise si de iluzii. O gonim si pe ea, ii spunem si ei ca e frig si umezeala.
Uneori avem nevoia de zguduituri, de ganduri puternice si grele, care sa ne domine si care sa ne deschida larg ochii catre lume, catre viata. Pe ele ne e greu sa le inlaturam, lor le facem o plecaciune si le pastram cu respect.
Avem nevoie sa stim ce e in jur, avem nevoie totusi sa ne sopteasca cineva din cand in cand ce se intampla cu restul lumii.
Exista in noi si o parte inteleapta, care se “activeaza” uneori, pe care nu vrem sa o ranim si pe care nu vrem sa o alungam.
Gasim portita de salvare, gasim ceva ce ni se pare extraordinar, ceva-ul pe care aveam impresia ca l-am cautat. Si am revenit la viata! Am descoperit ca afara nu mai e frig, ca e chiar frumos si ca putem.
Dar alungam, pentru ca asa am fost obisnuiti, pentru ca nu e chiar idealul nostru, ne spunem ca aveam de fapt nevoie de altceva si gasim si acel altceva si intram in letargie. Apare uneori gandul care ne zguduia din cand in cand, dar..suntem prea slabi sa-l ascultam si alegem “niciodata”, nu “acum”.
Murim…zguduitura si dominatia plang dupa noi, regreta ca nu le-am ascultat…altceva-ul ne ramane fidel, intelepciunea se distruge, iar noi ne uitam cum s-a prabusit Imperiul…si…plangem. De ce? Poate pentru ca ne pare rau de ce am facut, poate pentru ca realizam ca am fi putut face altfel, poate ca pana la urma..plangem chiar de fercirie…ca am scapat, ca am invatat ceva, ca ne-am eliberat..vom afla fiecare de ce.
Toate aceste ganduri sunt de fapt modul in care am interpretat eu prietenii care veneau in vizita la Oblomov, simbolistica lor si influenta in viata lui Ilia Ilici.
Chiar daca te gandesti la locul de munca, la relatia cu prietenii, la viata ta, vei gasi momente din ea in care ai fost oblomovist.
Da, Oblomov e o piesa care merita vazuta, e piesa la care eu nu m-am plictisit nici macar un minut, desi dureaza 4 ore, o piesa din care am luat tot, pe care am savurat-o si care mi-a dat mult mai mult decat ma asteptam de la o piesa de teatru. E drept ca Mihai Constantin si-a interpretat rolul excelent si m-a dus si mai mult in lumea oblomovismului.
Alergând printre gânduri
21 Feb 2011 Leave a Comment
Pluteşti..pluteşti şi simţi că faci parte din altă lume, simţi că locul tau nu e aici, că nimeni nu te vrea, că nu faci niciun bine.
Te agiţi, pentru că totuşi nu poţi să accepţi că nu meriţi, nu poţi să accepţi că nu mai eşti cum erai.
Vin furtuni după furtuni şi parcă soarele nu ştie să mai apară. Îţi tot spui că mâine va fi altfel, ţi se pare că te-ai comportat adecvat, dar..nu.
Te întrebi în continuu cu ce ai greşit, ce nu a fost bine şi în ce moment. Să fie de la părinţi, din copilarie, să fi fost pe drum pierderea…de unde vine nevoia ta?
Şi dacă mâine nu mai vine? O să fie mai liniştiţi ceilalţi..oricum nu le pasă. Tu o sa fii mai bine, pentru că oricum nu mai poţi să lupţi..nu mai ştii cum să o faci, esti gol..
Pareri